De-a lungul vieții am avut multe probleme cu corpul și mă supăram pe el că nu e mai flexibil, că nu e mai slab, că nu e mai frumos. Mă judecam foarte mult și preluam și toate judecățile celor din jur:
*te murdărești tot timpul ca purcelul,
*te-ai îngrășat cât o vacă,
*alergi pe loc, nu ești în stare să te miști mai repede
*stai mai dreaptă,
*ce e așa mare lucru să cari un covor, să îl pui pe bară și să îl bați? (aveam 10 ani)
*ce îți stă părul ăla în toate direcțiile
*nu ești în stare să te aranjezi și tu un pic…
Toate aceste critici și multe altele, deși bine intenționate, le-am primit, le-am acceptat în corpul meu ca fiind adevărate până am ajuns să îmi urăsc corpul. Am început să mă gândesc la tot felul de scheme legate de cum să fac să îl îmbunătățesc, pentru că îl vedeam defect. Mă vedeam defectă cu totul. Nu conștientizam că eu sunt mai mult decât corpul meu.
Când am auzit prima oară ideea conform căreia corpul nostru este ca o mașină care ne duce peste tot în această realitate tridimensională, mi s-a părut absurd pentru că mă identificasem foarte tare cu el.
Totuși dacă este adevărat? DACĂ, DE FAPT, CORPUL ESTE PROPRIA MEA MAȘINĂ? La această mașină nu prea găsești piese de schimb?! Deci ce pot să fac că să o întrețin cât mai mult în siguranță? De ce de mașina fizică, cea de fier, îmi pasă mai mult decât de cea de carne și oase?
Așa că am început să caut soluții pentru partea asta. Tot studiind am realizat că de fapt prin intermediul bolii corpul ne vorbește și noi, de cele mai multe ori, nu realizăm asta. Totuși cum ar fi dacă am începe să ascultăm ce are de spus?