M-am întâlnit cu depresia înainte să știu măcar că există așa ceva. După nașterea primului copil am intrat într-o depresie postpartum nediagnosticată atunci, ci mulți ani mai târziu când am învățat la facultate simptomele depresiei și mi-am dat seama că asta experimentasem și eu.
La moartea mamei și a soacrei, derulate la 3 luni distanță una de alta, am intrat iar în depresie. Atunci am realizat ce se întâmplă cu mine și am fost la un psiholog dar nu eram dispusă să schimb prea multe așa că am renunțat. Căutam încă pastila magică cu care să mă reașez pe calea bucuriei și a chefului de viață.
Am tras ani de zile de mine ca să fiu ce se cerea de la rolul meu de mamă și soție, însă bucuria dispăruse. Și credeam că este normal așa.
Multe femei în jurul meu erau la fel ca mine și cei apropiați îmi spuneau “ Ce vrei? Ai copii de crescut! Crezi că este cineva mai plin de energie și de bucurie când sunt atâtea de făcut?” Și mă întrebăm „DE CE NU AR FI CINEVA PLIN DE BUCURIE CHIAR DACĂ SUNT MULTE DE FĂCUT?”
Totuși am cumpărat minciuna asta că așa este firesc să fie, pentru că nu am găsit nici o rezolvare a subiectului. Lucrurile trebuiau făcute, copiii trebuiau îngrijiți că doar eu i-am făcut, la servici trebuia să merg.. Și totul mi se părea o corvoadă pentru că nu îmi asumam de fapt răspunderea pentru mine și corpul meu. Toate mi se păreau impuse din afară, de societate, fără să am posibilitatea să aleg eu ce vreau să fac. Emoțional eram încă o adolescentă care nu avea curajul să se răzvrătească.