Măcar o dată în viață ați primit sau ați auzit de cineva care a primit un diagnostic mai dureros? E ca și când te lovește în moalele capului ceva la care nu te-ai gândit ca s-ar putea sa ți se intâmple tocmai ție… Și totuși se întâmplă!
Suntem învățați de mici sa mergem la doctor sa vedem ce zice, ce avem, dar nu suntem învățați cum sa facem față la un diagnostic nedorit. De cele mai multe ori ne lăsăm purtați de valul obișnuinței: să ne spună altcineva ce sa facem, dându-ne puterea de decizie și de acțiune altora care sa facă ei ceva pentru noi. Ajungem sa ne simțim neputincioși în fata sortie, a destinului sau a sistemului sanitar.
Cum ar fi dacă am primi acel diagnostic ca pe un strigat disperat al corpului? Corpul nostru cauta sa comunice cu noi de-a lungul timpului prin diverse simptome, însă suntem prea ocupați de cele mai multe ori să îl ascultam. Suntem centrați prea mult pe exterior ca să mai conștientizăm ce se întâmplă în interiorul nostru. Și e firesc sa fie așa, atâta timp cât în perioada copilăriei adulții știu mai bine ce este bine pentru noi și ce nu. Când am auzit prima oara de conceptul INTREABA-ȚI CORPUL PENTRU CA EL ȘTIE CE ARE NEVOIE am crezut ca e o gluma foarte bună.
Și cum ar fi să ne ascultăm corpul măcar în momentul primirii diagnosticului?
Cum ar fi sa percepem acest diagnostic ca pe o provocare la schimbare?
A fost un adevărat șoc pentru mine când am realizat că starea mea de sănătate este de fapt alegerea mea din multiplele posibilități existente pentru mine. Și e firesc sa fie șoc, pentru ca brusc mi s-a schimbat întreaga paradigma din care funcționam. Plecând de la ideea ca eu am ales asta mi-a fost mult mai ușor să conștientizez ca pot sa aleg oricând altceva.
Și totuși ce m-a făcut atunci sa aleg asa ceva?
Motivele difera de la persoană la persoană și de la diagnostic la diagnostic. Ce m-a uimit mai mult era ca puteam sa am și un beneficiu din acel diagnostic… acum puteam sa ma plâng tuturor despre problema mea, sa capăt atenție și compasiune, sa fiu ascultată, mangaiată și văzută pentru ca aveam o eticheta suficient de mare lipita de mine…
Și mă întreb acum: oare nu puteam sa capăt toată acea atenție din exterior și altfel decât prin durere și suferință? Nici măcar o clipa nu îmi trecea prin minte ca as avea nevoie de fapt de atenția mea către mine! Un suflet de copil în trup de adult care cere sa fie iubit într-un mod distructiv pentru ca nu a avut pana la acel moment nici un model ca se poate și altfel!
Și am ajuns la un punct al provocării acesteia în care am conștientizat ca viata mea era mai mult despre ceilalți… Eu nu ma regăseam pe acolo decât foarte rar… Și am început sa ma uit altfel la corpul meu și la viata mea căutând răspunsuri pe măsură ce făceam schimbări, nu toate potrivite. Însă, și din cele mai nepotrivite schimbari făcute, tot aveam ceva de învățat despre mine și corpul meu. Și mai ales despre BUCURIA DE A FI!
Cred ca aceasta este de fapt marea provocare a oricărui diagnostic: sa te trezească din amorțeală, sa te aducă în contact cu tine și cu corpul tău, să te învețe sa te iubești și sa te respecți tu pe tine și apoi pe restul lumii! Suntem învățați de mici sa nu supărăm pe nimeni și totuși nu suntem învățați sa ținem cont în tot ceea ce facem și de noi înșine!
Cum ar fi sa ne dam voie sa fim noi înșine și sa ne bucuram de asta?
Cum ar fi sa ii mulțumim corpului nostru pentru ca nu a renunțat sa ne arate ceea ce noi am uitat de mult: calea către noi înșine?
Cum ar fi sa ne bucuram aici și acum de ceea ce trăim lăsând trecutul sa fie trecut și viitorul sa se formeze din acțiunile noastre prezente fără sa mai fugim acolo?
Și cum ar fi sa întâmpinam orice diagnostic drept o ușă către schimbarea care se cere făcută în acel context?
